Sponsori

duminică, 27 februarie 2011

Dintre obişnuinţele bărbaţilor de-odinioară, episodul 1

Cap de familie ori stăpân doar peste propria soartă, bărbatul avea, pe deplin, conştiinţa statutului său în societate şi a responsabilităţilor care îi reveneau.



Era dinamic la slujbă (dacă era amploaiat pe undeva) ori pe unde îi purtau interese paşii (dacă era proprietarul vreunei afaceri tot aţintit asupra acesteia era şi nu de puţine ori chiar în mijlocul angajaţilor săi), în politică (la tribună, dar şi în cluburi, cafenele ori pe stradă) şi oriunde în societate.










Oricât ar fi fost de prins în activităţile sale lucrative, bărbatul îşi găsea timp şi pentru micile sale plăceri. Una dintre cele mai frecvente şi accesibile pentru majoritatea categoriilor de populaţie era întâlnirea cu prietenii la un şpriţ.



marți, 22 februarie 2011

duminică, 20 februarie 2011

Cine mi-a furat maimuţa

sau cum să te simţi bine, în largul tău, la orice ocazie.




Cine cânta noaptea pe la 3 jumate, pe centru (eu nu eram cu ei, ci la 2 metri în faţă ) ) Cine mi-a furat maimuţa?






Aici în travesti, în miezul zilei
...ghici ciupercă cine-i?

Vremea copilăriei

Mă duc în fiecare an în bâlci. Probabil caut să regăsesc atmosfera copilăriei, deşi pe atunci mergeam rar, dusă de mânuţă şi cu lanţul bine strâns, ca să nu mă contaminez, Doamne fereşte, de ceva.






Privind cu ochi de adult nu mai are nici un haz.
Căldură, praf, balamuc de lume, mirosuri aiuritoare şi prea mult zgomot.



Mixtura de bazar cu loc de distracţie şi-a pierdut farmecul.

Rămâne, peste timp, un spatiu aglomerat, căutat nu numai de puştimea curioasă, ci şi de adulţii dornici să socializeze la un pahar de bere.







„Fire trip” şi „umbreluţe” care scârţăie la fiecare pornire, chestii sclipicioase, muţunachi de tot felul (categoria asta mărturisesc că o vânez şi eu, pentru că am rămas cu preocuparea de când eram mică...am tendinţa să smotocesc ceva blănos), chiloţei cu aromă de mici ori hamsii, mobilier şi haine din piele lângă pepeni şi gogoşi, tablouri în culori ţipătoare lângă iconiţe ...








Tradiţia iarmarocului învinge modernitatea. Fără obişnuinţele şi aşteptările publicului ar prinde şi la noi, probabil, moda parcurilor dc distracţie.










Deocamdată ne supărăm când auzim pe unii (de meserie, de altfel, aşa că ştiu ei ce spun) apreciind că ne „înţigănim”. Din păcate procesul nu se limitează doar la anumite categorii de populaţie, aşa cum ne-ar bate un gând, uitându-ne rapid în jur, ci pătrunde mult mai adânc, acolo unde ne aşteptăm mai puţin.








sâmbătă, 19 februarie 2011

Vizionarul

Nu se ştie la ce s-a gândit autorul operei murale de pe clădirea stomato. A trecut mai bine de un an de când am surprins imaginea, iar mesajul vizual mă bântuie adeseori.



Interpretarea e deschisă pentru fiecare dintre noi, din perspectivă individuală (dacă ne-am confruntat cu „boalele” măcar o dată) ori gândindu-ne la cât de bine merg treburile în sistem.


Mă gândesc nostalgic la moaşa comunală cu mai multe competenţe (e drept neacoperite de hârtii, dar confirmate de practică) şi iubire de semeni (nedeclarată patetic, cu stoarcere de lacrimi, aşa cum procedează, în prezent, unii care confundă meseria cu politica).


Vorba „dacă dă Dumnezeu zile” transcende vremurile. Dacă nu.... oricum ajungem, inevitabil, tot la... staţia terminus.


Să coborâm la prima?

OneRepublic - Good Life

Un leu o lămâie...

Piaţa ca poartă de penetrare a ruralului în urban.





S-a schimbat nu doar ca aspect, ci şi în fundamentul său, primind oameni şi mărfuri exotice, depărtându-se rapid de ceea ce a reprezentat odinioară.


Singura constantă în privinţa pieţei oraşului Roman sunt ruşii lipoveni, ruralul nostru din urban (deşi şi ei sunt în schimbare către mirajul vieţii moderne)


luni, 14 februarie 2011

Tinere talente

În lipsa efectivului complet, respectiv mam'mare, mămiţica şi tanti Miţa, mititelul îşi exersează talentele de cuceritor pe ce apucă.
Toleranţa democratică din jur era, oricum, încurajatoare.



Între timp s-au mai amenajat ceva locuri de joacă, a mai crescut şi mititelul, doar pe mam'mare să o ţină puterile. Aşa că …“La Bulivar, birjar! La Bulivar!...”

Din trecutul vieții medicale romașcane

Din trecutul vieții medicale romașcane – viața și activitatea
doctorului Alexandru Vasiliu

În viaţa oraşului, dar şi în fostul judeţ al Romanului, perioada ultimelor patru decenii ale sec. XIX şi primii ani ai sec. XX, până la primul război mondial au reprezentat creştere şi consolidare în multe domenii, spor demografic, deschiderea de noi afaceri, bazele industriei, transporturi, ş.a. Un climat de prosperitate care a favorizat şi schimbări socio – profesionale, modificarea structurii profunde a vieţii urbane. S–a schimbat şi ritmul de viaţă şi orizontul cultural.
Asistenţa medicală necesară la nivelul oraşului Roman, în acest context, a evoluat, pe de o parte instituţional, pe de alta prin numărul şi calitatea pregătirii medicilor care au profesat aici. Între personalităţile din acest domeniu se află şi medicul Alexandru Vasiliu (1859 – 1913). Venind în urma altor figuri reprezentative, precum dr. Alexandru Theodori, Vafrino Marini, contemporan cu dr. Mihail Burada , medicul Alexandru Vasiliu este mai puţin valorificat în lucrările de iatroistorie, în special datorită concentrării acestora în jurul asistenţei medicale asigurate în cadrul Spitalului “Precista Mare”.
Reconstituirea vieţii şi activităţii sale au fost posibile datorită donaţiei primite la Muzeul de Istorie Roman, în luna februarie 2010. O importantă colecţie, cu specific medical, adunată în decursul ultimelor şase decenii de către dr. Epifanie Cozarescu şi colaboratorii săi, cunoscută drept „Muzeul Spitalului Precista Mare” din Roman a fost donată de Societatea de Istorie a Medicinei şi Farmaciei din Roman. Această colecţie cuprinde şi trei dosare de acte şi documente relative la dr. Alexandru Vasiliu. Alături de acestea sunt însemnările doctorului, corespondenţa, un inventar al bibliotecii personale, obiectele recuperate de la soţia acestuia, Olga Vasiliu şi câteva cărţi de specialitate care i-au aparţinut.
Interesul pentru dr. Alexandru Vasiliu este motivat pe de o parte prin nevoia de a recupera o filă din trecutul medicinei romaşcane, pe de altă parte de complexitatea acestei personalităţi, reprezentative pentru oraş şi epocă. Facem primii paşi în vederea conturării acestui profil, pentru aşezarea sa în galeria figurilor reprezentative din viaţa oraşului, nu doar a vieţii medicale, ci şi culturale. Traseul profesional, implicarea în viaţa publică, în activitatea culturală a Romanului îl dezvăluie în complexitatea preocupărilor sale.
Documentele prezente în cele trei dosare aflate în patrimoniul Muzeului de Istorie Roman sunt referitoare la activitatea sa profesională între anii 1882 – 1913 (un dosar cuprinzând 19 documente), acte personale diverse (un dosar cu 42 documente, majoritatea fiind legate de casa din Roman în care a locuit dr. Vasiliu) şi la testamentul doctorului (al treilea dosar cu 4 documente).
Despre originea şi formarea lui Alexandru Vasiliu până la absolvirea facultăţii de medicină nu au putut fi recuperate, până în prezent, date importante. Se ştie că s-a născut în anul 1859, conform datei specificate pe piatra sa funerară, aflată în Cimitirul "Eternitatea" din Roman. În perioada studenţiei a făcut serviciul de extern la Spitalul Militar Central (între 15 februarie – decembrie 1882) , aşa încât concluzionăm că a urmat studiile de medicină la Bucureşti, absolvind în anul 1882 sau 1883.
În februarie 1886, la doar 27 de ani, îşi susţinea doctoratul în medicină, la Bucureşti, cu lucrarea „Despre emoragia cerebrală (apoplexie, dambla)”, publicată în acelaşi an la Tipografia Curţii Regale. Un exemplar din lucrare se află în posesia Muzeului de Istorie Roman, cu dedicaţia autorului .
Alexandru Vasiliu ajunge medic de plasă în județul Roman . Se păstrează un document, o adresă cu nr. 6643 din 24 mai 1886 trimisă din partea Direcției Generale a Serviciului Sanitar București către dr. în medicină Alexandru Vasiliu, prin care era înştinţat despre numirea sa în postul de medic al Plasei Fundu, cu reședința la Dămienești, jud. Roman . În perioada 1886 – 1892, timp de 6 ani, a profesat ca medic de plasă. Un certificat cu nr. 115 din 18 februarie 1892, eliberat de Serviciul Sanitar al județului Roman, pentru dr. Alexandru Vasiliu, confirmă activitatea acestuia, neîntreruptă, ca medic de plasă în județul Roman, de la 1 iulie 1886 până la data emiterii actului, în februarie 1892.
Adresa cu nr. 862 din 25 ianuarie 1892 din partea Direcției Generale a Serviciului Sanitar, de la București către dr. Alexandru Vasiliu, îl anunţa de permutarea sa în postul vacant de medic de plasă, în Moldova – Siretul de Jos cu reședința la Elisabeta Doamna, județul Roman.
În această perioadă a funcţionat drept conferenţiar de igienă la Şcoala practică de agricultură din jud. Roman. La dosar se păstrează actul de numire emis de minister şi înştiinţarea primită de dr. Vasiliu din partea instituţiei angajatoare .
Participă la concursul pt posturile vacante de medici primari de judeţe, în 16 martie 1892 . Pentru o scurtă perioadă figurează ca medic primar al judeţului Gorj, în urma participării sale la concurs., fiind numit ca definitiv, în aprilie 1892 . Posibil sa nu fi funcţionat efectiv ca medic primar al jud. Gorj, dat fiind intervalul foarte scurt de timp între numirea sa acolo (8 aprilie) si revenirea în jud. Roman ca medic de plasă (29 mai). Îl regăsim pe dr. A. Vasiliu ca medic de plasă în județul Roman – în Plasa Moldova - Siretul de Jos – numit prin Decret Regal nr. 2050 din 22 mai 1892.
Între anii 1894 – 1896 a funcţionat ca medic secundar la Spitalul „Precista Mare” din Roman, sub îndrumarea doctorului Mihail Burada, o altă figură reprezentativă a vieţii medicale a oraşului. În dosar există o copie a Decretului Regal nr. 926 din 5 martie 1894 privind numirea doctorului Alexandru Vasiliu în acest post de medic la spitalul romaşcan, aflat sub epitropia Casei "Sf. Spiridon" din Iaşi. Îl înlocuia pe doctorul Grigorie Ciolac care demisionase.
A avut o tentativă nereuşită de a ajunge medic primar al judeţului Roman, fiind depăşit la punctaj de dr. Motăş. Se păstrează o cerere întocmită de dr. A. Vasiliu în 15 iunie 1896, către Directorul general al Serviciului Sanitar, prin care solicita numirea sa ca medic primar al judeţului Roman, în baza concursului susţinut în anul 1892. Postul era disponibil ca urmare a avansării pe un alt post a doctorului Oncescu. Nu a obţinut atunci postul dorit. Dintr-o copie a Rezoluției ministeriale din 16 iulie 1896, de răspuns la cererea doctorului Alexandru Vasiliu, de a fi numit în postul de medic primar al județului Roman, aflăm de rezoluția negativă, motivată de punctaj şi, în plus, de prevederea legii sanitare, care cerea o practică de 3 ani în postul luat după concurs. Activ şi ambiţios, Alexandru Vasiliu ajungea medic primar al județului Roman la 1 februarie 1897. Din adresa nr. 2103 din 1 februarie 1897, dată de Direcțiunea Generală a Serviciului Sanitar către doctorul Alexandru Vasiliu, aflăm de numirea sa în postul de medic primar al județului Roman, de la 1 februarie 1897 (în locul dr. Motaș.)
Drept urmare a trecerii sale pe post de medic primar al judeţului, dr. Alex. Vasiliu îşi înainta demisia de la Spitalul "Precista Mare". Se păstrează scrisoarea de demisie a doctorului Alexandru Vasiliu, din postul de medic secundar al Spitalului Precista Mare din Roman, datată 4 februarie 1897 şi adresată Epitropiei "Sf. Spiridon" din Iași. La aceeaşi dată trimitea o scrisoare similară doctorului M. Burada.
În anul 1897 dr. Alexandru Vasiliu a publicat în revista „Spitalul” din Bucureşti 3 articole sub titlul „Un secol de la fundarea Spitalului Precista Mare din Roman”. Printre alte boli semnalate, dr. Vasiliu remarca cele trei afecţiuni care au afectat grav situaţia sanitară a judeţului malaria, sifilisul şi pelagra.
În perioada în care a activat pe postul de medic primar al judeţului, Alexandru Vasiliu a colaborat cu prof. dr. Victor Babeş, ocupându-se de una din cele mai răspândite boli ale vremii: pelagra. Cercetările făcute în zona Romanului, favorizate de existenţa Spitalului pentru pelagroşi au permis studiul timp de şase ani, între 1906 şi 1912, rezultatele fiind publicate în Analele Academiei Române, Secţia Ştiinţifică. La Roman a fost detaşată o parte din aparatura catedrei de la Bucureşti, sub îndrumarea şefului de laborator, dr. Aurel Babeş, fratele prof. dr. Victor Babeş. În colectivul de cercetare a intrat dr. A. Vasiliu şi dr. Nicolae Gheorghiu, medicul şef al spitalului de pelagroşi şi alţii din personalul de specialitate.
În anul 1907 dr. Alexandru Vasiliu publica lucrarea „Causele întinderei pelagrei în România şi mijloacele de combatere”, la tipografia Leon Friedmann din Roman. Lucrarea era un raport pregătit pentru al VI-lea Congres al Asociaţiei pentru desvoltarea şi înaintarea ştiinţelor, secţia medicală, iar dr. Vasiliu publica această lucrare bazată pe experienţa sa de medic primar al judeţului Roman şi practica de la Spitalul de Pelagroşi de la Pânceşti – Dragomireşti. De altfel, între manuscrisele rămase de la dr. Alex. Vasiliu se păstrează şi câteva file referitoare la modalitatea de realizare a statisticii sanitare în primul deceniu al sec. XX, în care face trimitere la pelagră. În dosarul de acte personale se păstrează ciorna unei scrisori adresate de dr. Vasiliu profesorului Victor Babeş, probabil din 1906 sau 1907, la începutul cercetărilor din zona Romanului. Îi sugera profesorului o nouă cale de cercetare asupra etiopatogeniei pelagrei.
O perioadă interesantă din activitatea dr. Alex. Vasiliu este în anii 1903 – 1904, timp în care se află la Paris, la cursuri. Din această perioadă sunt cele 6 scrisori aflate în patrimoniul MIR, din care ne putem face o bună imagine asupra activităţii sale profesionale din această perioadă, a vieţii sale de familie, a preocupărilor sale intelectuale. Corespondenţa purtată de el cu soţia sa, Olga, rămasă în Roman, îl dezvăluie un atent observator al vieţii cotidiene pariziene, şi un fin critic, datorită pregătirii sale profesionale, interesat, în special de moravuri, şi de problemele de igienă publică. Ne-am oprit asupra unor observaţii pe care le notează dr. Vasiliu într-una din aceste scrisori: „Condiţiile de salubritate a Parisului s-au îmbunătăţit mult de când cu deschiderea acestor bulevarde, în toate direcţiile, căci înainte numai boale şi epidemii domneau. Cu toate acestea tot e un aer greu, atmosfera este încărcată cu emanaţiile de prin canaluri, care oricât de bine ar fi făcute, tot degajează gazuri urâcioase, cu toată apa în abundenţă ce se varsă zilnic pe străzi (... ) asemenea şi cu emanaţiile hornurilor de la nenumăratele uzine şi fabrici, chiar încă la al 7-lea etaj încă este colb în aer şi praf de cărbune.” Impresionat de aglomeraţia umană, sistematizarea şi de buna organizare a serviciilor publice de salubritate ale Parisului, devine critic atunci când se raportează la obişnuinţele cotidiene ale francezilor – „Dimineaţa, locuitorii de la 2, 3, 4, 5, 6, 7, etaj îşi scutură covoarele şi hainele pe fereşti sau de la balcoane în stradă aşa că tot acest colb se răspândeşte în aer, care, la rândul lui, dă în nasul oamenilor care intră din nou în camere şi se depune peste tot locul.”
În timpul liber era interesat de plimbările prin metropolă şi împrejurimi, de arhitectura Parisului, frecventează teatrul şi opera. Dr. A. Vasiliu aprecia în mod deosebit spaţiile largi, grădinile spaţioase şi îngrijite, împărtaşind soţiei sale impresiile. Ritmul accelerat al vieţii cotidiene pariziene îi crea însă disconfort, reclamând de multe ori zgomotul străzii, infernal „mefistofelic”.
Deşi obişnuit cu volumul mare de activitate în profesie, participă la cursuri, face practică (în spitalul de alienaţi St. Anne) şi examene (susţinute în iunie 1904), împărţind timpul cu rigurozitate, el regreta în permanenţă tihna Orientului. Timpul de reflexie îi lipsea. Făcea comparaţia între ritmul de viaţă de acasă şi cel al occidentalilor. Sunt interesante observaţiile pe care le comunica soţiei sale: „Aceasta-i civilizaţia, muncă şi alergătură, istovire de puteri, toţi caută să câştige, unii de a duce un trai mizerabil de azi pe mâine, alţii ca să se îmbogăţească... Pot zice că civilizaţia asta nu constă în dezvoltarea armonică a tuturor facultăţilor intelectuale, afective şi instructive, ci mai mult în pervertirea lor în o muncă excesivă, analoagă cu munca silnică pe viaţă.”
Dr. Vasiliu se dovedeşte critic atunci când îşi aprecia colegii de cursuri (un macedonean, un argentinian, restul francezi) „toţi sunt cam slabi în medicină legală, iar în psichiatrie şi mai şi”. În pofida volumului mare de muncă, el se prezintă bine la examene, deşi se plângea soţiei sale că nu are timp să parcurgă în întregime materia.
Înainte de reîntoarcerea în ţară îşi cheamă soţia la Paris şi împreună fac un voiaj prin Europa, trecând şi prin Londra, Viena, Veneţia.
Pe toată durata şederii sale la Paris a menţinut strânse legături cu cercurile de români aflaţi la studii în străinătate, cu prietenii de familie, dar şi cu cei rămaşi acasă. Din corespondenţă aflăm de relaţiile de colaborare dintre el şi dr. Mihail Burada, de la care împrumută adeseori cărţi de specialitate, atunci când nu le poate procura singur. A urmărit să fie la curent cu noutăţile bibliografice şi nu o dată primeşte din Roman noutăţile medicale editate, apărute în alte centre europene, pe care medicii români le aduceau în ţară imediat după apariţia lor.
Dr. Alexandru Vasiliu a făcut parte din Comisia interimară locală, Se păstrează adresa nr. 6835 din 10 noiembrie 1895, dată de Prefectura Județului Roman, prin care dr. Alexandru Vasiliu, era anunțat asupra dizolvării Consiliului Comunei Urbane Roman și de numirea sa ca membru în Comisia Interimară. Activitatea sa profesională, ca medic primar al judeţului, se regăseşte şi în rapoartele statistice ale vremii, privitoare la situaţia judeţului Roman.
În viaţa culturală a oraşului, dr. Alexandru Vasiliu a activat prin Societatea Culturală „Miron Costin”, conferenţiind în cadrul şedinţelor acesteia. Se păstrează un manuscris, de 60 de pagini, al doctorului Alexandru Vasiliu „Despre Ştiinţele oculte”, prezentat în conferinţă publică, în cadrul acestei societăţi în anul 1907. Alte însemnări ale dr. Vasiliu, sub titlul „Despre suflet şi materie” sunt păstrate în manuscris în colecţia de iatroistorie a Muzeului de Istorie Roman.
Dr. A. Vasiliu a locuit în Roman, în str. Callimachi, la nr. 3. A cumpărat în anul 1900 o casă, ale cărei acte de proprietate le-a păstrat (la dosar fiind şi actele de proprietate ale casei atât ale doctorului, cât şi cele păstrate de la precedenţii proprietari. Din 1934 strada Callimachi a fost numită str. dr. A. Vasiliu.
Alexandru Vasiliu a decedat în anul 1913, la doar 54 de ani, fiind îmormântat la Roman, în cimitirul „Eternitatea”. Se păstrează două telegrame de condoleanţe primite de soţia sa de la dr. M. Burada şi de la profesorul dr. Victor Babeş (din 23 octombrie 1913).
În posesia muzeului se află şi dosarul cu testamentul său. Din acest document aflăm că dr. Alexandru Vasiliu şi-a lăsat averea soţiei, mai puţin casa din str. Callimachi, asupra căreia îî dădea doar dreptul de folosinţă pe timpul vieţii, urmând ca această casă să intre apoi în proprietatea fundaţiei Episcop Melchisedec. Din informatiile avute la dispozitie se pare ca nu au avut copii, nefiind menţionaţi în testament.
Doctorul Alexandru Vasiliu a adunat o serie de materiale care au fost păstrate de soţia sa, până la decesul ei, în 1964. Obiectele - instrumentar medical, documentele adunate, evidenţiază preocuparea doctorului pentru trecutul vieţii medicale, a celei romaşcane în particular, fiind un precursor în domeniul iatroistoriei al dr. Epifanie Cozarescu.
Din trecutul medicinei româneşti, se desprind figurile unor oameni care şi-au onorat profesia, o elită formată şi perfecţionată în ţară, dar şi în şcoli apusene, personalităţi recunoscute în ţară şi în lume. O bună parte dintre aceştia au ales să îşi practice nobila profesie în provincie, aşa cum este cazul dr. Vasiliu, implicându-se constant şi profund în viaţa comunităţii pe care au slujit-o. Au contribuit la ridicarea calităţii serviciilor medicale, constituind exemple profesionale şi existenţiale.



From the past of the medical life in the town of Roman – life and activity of doctor Alexanru Vasiliu


The medical care given to the inhabitants of Roman city and county evolved at the end of the 19–th century and the beginning of the 20-th century, partly institutionally, partly due to the number and quality of the educations of the doctors who practiced here. Among the personalities in the domain we also include doctor Alexandru Vasiliu (1859 – 1913). He followed other representative figures, such as dr. Alexandru Theodori or Vafrino Marini, he was dr. Mihail Burada's colleague.
The reconstitution of the life and activity of doctor Alexandru Vasiliu was possible due to the donation received by the History Museum of Roman in February 2010. An important collection, containing mainly medicine related items, gathered during six decades by dr. Epifanie Cozarescu and his cooperators, known as „The Museum of the Precista Mare Hospital” of Roman and was donated by the Society of History of Medicine and Pharmacy of Roman. This collection also contains three files with papers and documents relating to dr. Alexandru Vasiliu. Based on these we were able to track his professional path, the involvement in public life, in the cultural activity of Roman. The complexity of his preoccupations made him known in his time, among the other personalities of the town. Territory doctor, afterwards secondary physician at the „Pecista Mare” Hospital of Roman, he subsequently became the town's primary physician. He was part of the research team, conducted by prof. Victor Babeş, who was concerned with one of the most encountered diseases at the time: pellagra. The research conducted near Roman, favored bz the existence of the Hospital for pellagra patiens enabled the study for a six year period, during 1906 to 1912.
He was a member of the local interim commision. In the town's cultural life dr. Alexandru Vasiliu activated through the „Miron Costin” Cultural Society, lecturing during its sessions.
Doctor Alexandru Vasiliu gathered a series of materials, both objects – medical instruments and documents, thus emphasizing his preoccupation for the past of medical life, especially for that of the town of Roman, being a forerunner in the history of medicine of dr. Epifanie Cozarescu.



Autor: Iulia Butnariu; articol publicat în “Carpica”, tom XXXIX, 2010

duminică, 13 februarie 2011

Pe când era bunica fată

Pe când nu părăsise încă tradiţia „gineceului” autohton, segmentul de populaţie feminin, cu oarece pretenţii şi posibilităţi, păstra o educaţie circumscrisă viitorului rol de soţie, gospodină, mamă şi scotea pe bandă imaginea tinerei domnişoare, obligatoriu blândă, dulce şi supusă „capului familiei”.


Educaţia în familie, în şcoală, lectura, muzica practicată şi ascultată, apoi ieşirile la teatru, cinematograf, întâlnirile în cercurile de prietene formau un univers romanţios protector.
Cele mai îndrăzneţe evadări din cuib ţineau de imaginar şi doar ocazional vedem ipostaze ca aceea din fotografia de mai jos.


Aşteptările societăţii nivelau diferenţele temperamentale ori cele legate de un nivel intelectual şi cultural superior. Emanciparea venea cu linguriţa, după măritiş, reactiv, când bunicile noastre, autodidacte, învăţau să scoată, cu talent, sufletul bietului creştin. Inadecvare la mersul societăţii ori adevăr dintotdeauna, căci chiar şi atunci când iubirea transforma pe Luli - boy în Loreley, ego-ul icsului masculin trecea pe deasupra, către orice standard mai adânc linguşitor?

sâmbătă, 12 februarie 2011

Cădere în timp

Anii '30 – '60 ai secolului trecut.
Petrecerea timpului liber pentru două generaţii.


Vânătoarea şi pescuitul erau printre cele mai îndrăgite activităţi recreative ale domnilor.


Oferta era limitată în oraşul de provincie, chiar în perioada interbelică, iar după schimbarea regimului s-a restrâns tot mai mult în cadrul familial.


vineri, 11 februarie 2011

Feminism autohton

În perioada interbelică era o glumă reuşită.
De când cu concediul de paternitate a ajuns realitate.



Mă întreb câte femei doresc egalitatea ?

joi, 10 februarie 2011

Personalitati romascane Remember dr. Epifanie Cozarescu

O colecție de excepție intrată în patrimoniul Muzeului de Istorie Roman prin donația Societății de Istorie a Medicinei și Farmaciei din Roman


Patrimoniul Muzeului de Istorie Roman s-a îmbogățit semnificativ în cursul anului 2010, ca urmare a donației primite în luna februarie, din partea Societății de Istorie a Medicinei și Farmaciei din Roman. Colecția de iatroistorie adunată timp de cinci decenii, prin strădaniile doctorului Epifanie Cozarescu și-a găsit, astfel, un loc binemeritat. După un drum sinuos, cu o muncă susținută pentru organizarea ”muzeului spitalului” și destule piedici, voite ori conjuncturale, doctorul Cozarescu a stăruit, în ultimii ani, asupra necesității de a păstra și de a valorifica această colecție într-un cadru instituțional adecvat, considerând donația ca singura soluție de salvare a acestor prețioase vestigii ale trecutului medicinei romașcane.
Încă din septembrie 2008, o dată cu amenajarea expoziției temporare ”210 ani de medicină la Roman”, în cadrul Muzeului de Istorie Roman, dr. Cozarescu a venit cu propunerea de extindere a colaborării cu instituția noastră, pentru a se ocroti ceea ce cu deosebită modestie numea ”micul nostru muzeu”. În calitate de fondator al colecției Societății de Istorie a Medicinei și Farmaciei din Roman și-a susținut cauza cu aceeași tenacitate, dorind salvarea și valorificarea către un public cât mai larg a muncii sale de o viață, pusă în pericol de circumstanțele administrative nefavorabile . În 24 ianuarie 2009, a fost sărbătorit la aniversarea a 95 de ani, în cadrul muzeului nostru, prilej cu care, având alături pe dr. Octav Clocotici a vorbit despre ”Momente din trecutul, prezentul și viitorul muzeului de istorie medicală al spitalului din Roman”, un adevărat semnal de alarmă către comunitate și oficialități, o bună exemplificare a zicalei ”cât timp bolnavul suflă, incă mai este speranță”. Valoarea deosebită a acestei colecții, adunate cu multă dragoste și dăruire, cu meticulozitatea profesionistului, ar fi trebuit să fie cel mai puternic argument pentru găsirea unei soluții potrivite de gestionare a sa și continuarea preocupărilor de iatroistorie. Acestea au venit însă doar din partea Complexului Muzeal Județean Neamț, care a găsit soluția de salvare a acestei colecții.
Această importantă colecție iatroistorică reflectând începuturile şi evoluţia spitalului ”Precista Mare” şi a vieţii medicale romașcane din ultimele două secole, adunată în decursul timpului de la medicii care au profesat aici, ori de la urmașii acestora, a fost ordonată și completată cu informații extrase prin cercetarea în biblioteci și arhive. Inițiativa, ca și anii de studii și căutări sunt opera doctorului Epifanie Cozarescu.. A fost susținut de colegii săi medici, având alături în decursul anilor pe doctorul Octav Clocotici, iar în ultimul timp pe dr. Ioan Chereji, dr. D. Luchian și farmacist Magdalena Avădanii. A reușit amenajarea colecției ca ”muzeu al spitalului Precista Mare” din Roman, trecând, în timp, prin mai multe locații. În anii 60 a fost amplasată într-o încăpere din turnul clopotniță al bisericii Precista Mare, fosta instituție care a patronat spitalul. Încă din perioada începuturilor, doctorul Cozarescu a fost apreciat și încurajat în strădaniile sale, pentru această operă originală, după cum el însuși mărturisea, de către profesorul de istorie Ioan Teștiban, de la Liceul Roman - Vodă din Roman, de profesorul Nicolae Grigore Stețcu, de la aceeași instituție şi de marele istoric băcăoan, profesor universitar, director al Muzeului de Istorie din Bacău, Iulian Antonescu.
Din 1973, când s-au împlinit 175 de ani de la fondarea instituției, ”muzeul spitalului” a fost mutat într-o ”lojă a portarului”, dezafectată, aflată lângă turn, beneficiind de două încăperi. În 1998 a intrat în clădirea spitalului vechi, într-o încăpere mai spațioasă de la parter, în partea dinspre nord - vest. După trecerea clădirii spitalului Precista Mare în posesia Bisericii, dezafectarea în ceea ce privește utilizarea sa în scopul inițial, a dus la degradarea spațiului alocat ”muzeului spitalului”. Colecția a fost afectată de condițiile de microclimat, în special documentele și parțial intrumentarul medico – chirurgical. În plus, între anii 2007 – 2010 au fost date repetate spargeri, fiind sustrase medaliile din războiul pentru independență, tratatele de medicină și distruse o parte din documente. Cu aceste deficiențe a preluat Muzeul de Istorie din Roman colecția de iatroistorie.
În donație se regăsesc documente diverse, administrative ori cu specific medical, diplome și lucrări de doctorat, rețete, fotografii, însemnări și obiecte personale ale medicilor romașcani, corespondență, tratate de medicină, instrumentar medico – chirurgical, truse din diferite specialități (ORL, oftalmologie, obstetrică – ginecologie, chirurgie), aparate pentru fizioterapie, pneumologie, electroterapie, dar și piese de uz farmaceutic, recipiente din lemn, ceramică, sticlă sau porțelan, mojare din metal și marmură, cântare de spițerie, fiole și cutii de medicamente. Acoperă astfel o paletă bogată de specialități, ilustrând deopotrivă evoluția vieții medicale și a celei farmaceutice romașcane.
Impresionantă prin numărul mare al volumelor și valoarea lor deosebită este biblioteca asociată muzeului spitalului, cuprinsă și ea în aceeași donație. Din totalul donației, un număr de 3587 sunt volume și periodice în diverse specializări medicale, editate în țară și în străinătate.
Provenite din bibliotecile personale ale unor medici romașcani, iată câteva din tomurile de medicină: A. Grisolle, "Traite pratique de la pneumonie", Paris, 1841, E. Bouchut, "Nouveaux elements de pathologie generale et de semiologie", Paris, 1857, dr. Jaccoud (coord), "Nouveau dictionaire de medecine et de chirurgie pratiques", Paris, 1864, J. -A. Fort, "Anatomie descriptive et dissection", Paris, 1875, Hammond, "Traite des maladies du systeme nerveux", Paris, 1879, Dr. Lecorche, Ch. Talamon, "Etudes medicales", Paris, 1881, Dr. A. Chapnis, "Precis de toxicologie", Paris, 1882, Dr. Charles Letourman, "La biologie", Paris, 1882, L. Ollier, "Traite des resections", Paris, 1885, Ch. Fere, "La pathologie des emotions", Paris, 1892,, Dr. E. Fuchs, "Manuel d'ophtalmologie", Paris, 1892.
Tratatele de medicină nu provin doar din Franța, ori Italia, ci și din spațiul german, iar din acestea din urmă menționăm câteva: Th. Fr. Bogt, "Lehrbuch der receptirfunft fur herze", Viena, 1830, Michael Hager, "Die chirurgischen operationen", Wien, 1831, "Handbuch der praktischen toxikologie", Berlin, 1838, August Wetter, "Handbuch der allgemeinen heilquellenlehre", Berlin, 1845, J. L. Schonleins, "Pathologie und therapie", 1841, Dr. A. Schnitzer, "Allegemeine pathologie und therapie der geisteskrankheiten", Leipzig, 1846, Dr. J. Kafka, "Die homoopathische therapie auf grundlage der physiologischen schule", Sondershausen, 1863, Ernst Ziegler,"Allgemeine pathologie", Jena, 1895, Ernest Finger, "Die syphilis und die venerischen krankheiten", Leipzig, 1896.
Medicii romașcani, indiferent de locul în care și-au urmat studiile universitare, ori au susținut lucrările de doctorat s-au raportat în permanență la noutățile din spațiul european. Destul de costisitoare în epocă, tratatele de medicină erau procurate, cu destule eforturi, adesea imediat după apariția lor. Pentru a fi la curent cu ultimele studii de specialitate, medicii romașcani atunci când nu puteau să își permită achiziționarea, consultau aceste volume, împrumutându-le de la colegi. Uneori erau mai lesne de găsit în țară decât în alte centre europene, fie ele și universitare Doctorul Alexandru Vasiliu spre exemplu, solicita în 1903, trimiterea din țară a unor cărți, recent aparute, pe care soția trebuia sa le procure de la colegul său, doctorul Mihail Burada. În Paris îî fusese imposibil să le găsească.
Dintre periodicele aflate în această colecție, iată câteva de la sfârșitul sec. XIX și începutul sec. XX: "Le nouvement therapeutique" (1898 – 1899), "Semaine medicale" (1905), "Monde Medical" (1906 – 1910), "Paris medical" (1910 – 1934). Iar din cele românești amintim:
”Presa medicală română" (1898), "Spitalul" (1898-1905), "Revista de chirurgie" (1902 – 1905), "Romania medicala" (1905).
La fel de interesante sunt volumele editate în țară, regăsind în acestea preocupările medicilor români și problemele de profil cu care se confruntă societatea românească în epocă: Julius A. Theodori, "Pellagra", 1858, Ioan Augustin, "Infecțiunea tifică - patogenie și tratament", București, 1883, dr. Z. Samfirescu, "Rupturile colului uterin in timpul facerei", Iași, 1882, dr. I. Felix,”Manualu elementaru de igienă", București, 1885, Dimitrie Aronovici, "Considerațiuni asupra perioadei prodomice a paralisiei generale", București, 1888, dr. Petrini Galatz, "Boalele sifilitice și veneriene", București, 1903, A. Vasiliu, "Despre emoragia cerebrală", București, 1886, dr. Nicolae Minovici, "Manuel technic de medicină legală",București,1904, "Pharmacopeea română", București, 1862.
Între lucrările editate se află și câteva teze de doctorat ale unor medici romașcani. Cele dintâi sunt ale medicilor Alexandru Theodori și Mihail Burada, două figuri reprezentative ale medicinei romașcane din secolul al XIX-lea.
Alexandru Theodori a fost medic primar al spitalului Precista Mare între anii 1829 și 1861 și de la acesta s-au păstrat diploma de doctor în medicină, obținută în 1826, la Facultatea de medicină a Universității din Viena, lucrarea de doctorat, două fotografii ale sale , ochelarii și câteva documente care îi poartă semnătura. Dintre acestea din urmă amintim documentul din 7 octombrie 1847, cu semnătura și parafa în ceară roșie, în fapt o adeverință medicală acordată de doctorul Alexandru Theodori, în calitate de ”fizic” al ținutului Roman, marelui logofăt Alexandru Sturdza, act prin care confirmă suferința cronică a acestuia din urmă. Probabil ca documentul a fost folosit pentru a justifica absența lui Alexandru Sturdza la vreun proces, întrucât specifică lunga denumire în limba latină a bolii de care suferea, accentuând asupra imposibilității deplasării acestuia, după cum pe verso are și autentificarea de la judecătoria ținutului Roman.
Mai multe documente, majoritatea rețete poartă semnătura unui alt medic care și-a desfășurat activitatea la Roman, Vafrino Marini. Chirurg de origine italiană, stabilit în Moldova în 1856, a funcționat ca medic primar al spitalului Precista Mare din Roman între anii 1864 și 1870. În colecția de iatroistorie s-au păstrat, alături de portretul său, medicația pe anul 1864 scrisă în limba latină (ordinatio), dar și foaia de observație cu diagnosticul și tratamentul acordat pacientului internat, document din 28 februarie 1870 . Întâmplător diagnosticul stabilit pe acest document era de boală venerică, o adevărată problemă socială în epocă. Marini, deși chirurg, a subliniat extinderea acestui flagel confruntându-se adesea cu astfel de cazuri. Proporția documentelor medicale din colecția noastră, care au diagnostice din aceeași categorie, chiar și în prima jumătate a secolului XX, confirmă incidența sporită a bolilor venerice în zona Romanului.
Din perioada de activitate a doctorului Marini datează și câteva documente administrative, legate de aprovizionarea spitalului, dar și acte privind numărul de paturi de care acesta dispune și mărturii statistice asupra cazuisticii medicale: o ”Cfitanție” din 19 decembrie 1862, privind achizionarea unor stânjeni de lemne pentru spital sau documentul din martie 1864 ”Relațiune cotidiană pentru dieta și muvimentulu bolnavilor ospitalului din Roman cu 50 paturi”.
O altă figură marcantă din trecutul medicinei romașcane este doctorul Mihail Burada, medic primar al spitalului din Roman între 1872 - 1907. Perioada sa de activitate la Roman coincide cu o pagină furtunoasă din trecutul instituției spitalicești. Între anii 1872 – 1884 s-a construit noul edificiu al Spitalului Precista Mare. Colecția de iatroistorie stă mărturie asupra activității profesionale, dar și asupra preocupărilor sale culturale. Se păstrează teza sa de doctorat în medicină, susținută la Paris în august 1867, cu titlul ”Quelques considerations sur les troubles intellectuels qui s'observent dans le cours de la fievre typhoide ou pendant la convalescence”. Dintre documentele cu specific medical, rămase de la doctorul Burada amintim certificatul de constatare a decesului dorobanțului Dumitru Pașanocu, diagnosticat cu dizenterie, act din 6 aprilie 1878. Însă doctorul Burada, a fost și o personalitate a vieții culturale romașcane, președinte al Societății Culturale ”Miron Costin”, pianist și compozitor. Dintre partiturile compuse de Burada, 12 se regăsesc în această colecție.
Între documentele importante legate de viața medicală romașcană au fost păstrate și însemnările unui alt medic, Alexandru Vasiliu (1859 – 1913), legat deopotrivă de spitalul Precista Mare, unde a profesat pentru o scurtă perioadă, între 1894 și 1896 și de activitatea de specialitate din județul Roman. Din cele trei dosare cu documente relative la viața și activitatea acestui medic semnalăm actele care îi prezintă activitatea profesională, mai întâi ca medic de plasă la Dămienești, jud. Roman, apoi la Elisabeta Doamna, plasa Moldova – Siretul de Jos, de unde a trecut la Spitalul Precista Mare, iar din 1 februarie 1897 devenea medic primar al județului Roman. Se păstrează și lucrarea sa de doctorat în medicină, ”Despre emoragia cerebrală (apoplexie, dambla)”, susținută în februarie 1886, pe când avea doar 27 de ani, publicată în același an la Tipografia Curții Regale. O altă lucrare publicată de doctorul A. Vasiliu, la Tipografia Leon Friedman din Roman, în 1907, este ”Cauzele întinderii pelagrei în România și mijloacele de combatere” și alături de aceasta se păstrează alte pagini de manuscris cu observațiile preliminare asupra acestei teme. Ca și doctorul Mihail Burada, Alexandru Vasiliu s-a implicat în activitatea culturală a orașului, prin aceeași societate ”Miron Costin”. Dispunem de un manuscris de 60 de pagini,”Despre științele oculte”, textul unei conferințe prezentate în cadrul susmenționatei societăți romașcane în anul 1907. Amintim și corespondența dintre doctorul Alexandru Vasiliu și soția sa Olga, din 1903 – 1904, respectiv un număr de șase scrisori din perioada când el se afla la Paris, la cursuri și practică în spitalul St. Anne. Deosebit de interesante pentru mentalitatea epocii, prin acuratețea observațiilor făcute asupra vieții în metropola europeană, aceste scrisori îl dezvăluie și profund legat de casă, de tihna din târgul moldav. S-a păstrat și testamentul său, din octombrie 1913, redactat cu puțin timp înainte de moartea sa, dar și alte câteva piese adunate de doctor și recuperate jumătate de veac mai târziu de dr. Epifanie Cozarescu de la soția acestuia, Olga Vasiliu, fiind incluse și ele în colecția de iatroistorie . Prin aceste preocupări de păstrare a unor documente și obiecte de uz medical, chirurgical dr. Alexandru Vasiliu se arată ca precursor al dr. Cozarescu în cercetările referitoare la trecutul vieții medicale romașcane.
Din sec. al XIX-lea datează cea mai mare parte a pieselor de uz farmaceutic, unele fiind chiar mai vechi, din a doua jumătate a sec. al XVIII-lea, importate din Occident, cu precădere din spațiul german: trei cântare de spițerie, recipientele pentru păstrarea diferitelor pulberi, mojarele pentru prepararea medicamentelor, alte ustensile (spatula din lemn), strecurători, sticluțe, cănițe, ș.a. De la sfărșitul sec. al XIX-lea și începutul sec. al XX-lea se păstrează cutii de medicamente, fiole, majoritatea tot de import, arătând o diversificare a tratamentelor. Din aceeași perioadă sunt și cele mai multe rețete, eliberate de medicii romașcani având și ștampile ale farmaciilor din oraș. Dintre farmaciștii romașcani, amintim pe Victor Tebinka, de la care s-a păstrat și o fotografie din anul 1891 și pe Alois Decker, ajuns și primar al orașului, cu diploma de doctorat obținută la Viena în anul 1888.
Documentele care atestâ pregătirea de specialitate a personalului din domeniul medical se raportează și la cadrele medii și menționăm în acest sens o diplomă de artă obstetrică pentru moașe obținută de Maria Popovici din Roman, la data de 11 ianuarie 1878, eliberată de la Facultatea de Medicină din Iași.
O altă figură remarcabilă desprinsă din rândurile medicilor romașcani este aceea a chirurgului Constantin Mârzescu, care a activat la Roman între 1909 și 1919, într-o perioadă grea, mai ales pe timp de război . Mobilizat în februarie 1916, a figurat ca medic șef al spitalului ZI 242 Crucea Roșie din Roman până în iulie 1918. Din această perioadă se păstrează documente eliberate de dr. Mârzescu, precum ”Certificatul de verificarea morței” din 3 ianuarie 1917. Cele câteva documente similare sunt ilustrative pentru cazuistica medicală din timpul primului război mondial (răni prin împușcare, tifos, dizenterie ș.a.).
Colecția de iatroistorie conține peste 300 acte cu caracter medical din sec. XX: buletine de analiză și diagnoză, foi de internare, de observație, rețete, bilete de trimitere sau externare, adeverințe medicale. Din perioada interbelică se remarcă diversificarea specializărilor medicale, bine reprezentate în documentele menționate mai sus. Dintre acestea trebuie amintită o rețetă completată de doctorul Nicolae Fălcoianu , datată 17 aprilie 1958, perioadă în care acesta nu mai profesa în Roman, fiind trimis cu domiciliu forțat la Câmpulung Muscel. Reputația sa, activitatea prodigioasă de chirurg i-a menținut o clientelă în localitatea din care fusese alungat de un regim politic opresiv, fiind căutat de romașcani în scurtul răstimp cât poposea în concedii la Roman. Iată că, după 60 de ani de la alungarea dr. Nicolae Fălcoianu din oraș, casa în care a locuit, astăzi sediul Muzeului de Istorie Roman(corp B), adăpostește această valoroasă colecție de iatroistorie.
Peste 100 piese de uz medical ilustrează complexitatea specializărilor medicale: de la spirtiere din sticlă și metal, stetoscop din lemn, microscop (unul model Reichert folosit de doctorul Romulus Rusu și o lupă microscop folosită pe front în al doilea război mondial), seringi de diferite tipuri (dintre ele seringa model dr. Roux din 1909 în cutia originală, seringa Guyon pentru spălături auriculare, seringă pentru transfuzii), albuminometru, amigdaloton, tensiometru, ventuze, centrifugă, aparate de inhalații individuale, instrumente medico – chirurgicale diverse (pensă chirurgicală, foarfece, depărtător Gosset, forceps, benique, ș.a.) până la truse complexe (de anestezie, trusa ORL, trusă de pipete, trusă de anestezie dentară, trusă de microchirurgie oftalmică), sondă vezicală, aparat de electroterapie, de electroscopie, aparat de pneumothorax, lampă de ultrasunete. Cea mai veche trusă este însă aceea de microchirurgie, folosită pe front în războiul de independență. Majoritatea acestor piese sunt de fabricație germană și au fost folosite până la al doilea război mondial.
Din fotografiile originale aflate în colecția de iatroistorie, peste 20 prezintă figurile reprezentative ale medicinei romașcane, alte câteva ilustrează aspecte din activitatea medico – chirurgicală (una din cele mai interesante este fotografia din 1912 – aspect din sala de operații, o intervenție chirurgicală la spitalul Precista Mare realizată de dr. C. Mârzescu și medicii Olga și Ion Popescu ). Alte peste 300 fotografii sunt din a doua jumătate a sec. XX, cu medicii și cadrele medii din Roman, dar și aspecte ale edificiului spitalului Precista Mare după distrugerile repetate (incendiul din noiembrie 1957, cutremurul din 1977 s.a.).
În colecție se află și dosare de arhivă, cu lucrări ale medicilor romașcani, din toate specialitățile medicale, majoritatea fiind din a doua jumătate a sec. XX și chiar lucrări ale unor cadre medii. La acestea se adaugă rapoartele medicilor de gardă, dosare cu rapoarte de activitate, lucrări statistice, caiete de educație sanitară ș.a Nu se raportează doar la spitalul romașcan, ci și la activitatea medicilor de circumscripții, din Policlinică, ș.a. Din această categorie menționăm câteva, interesante pentru perioada la care se raportează: ”Mortalitatea în raionul Roman (1951 – 1956) autor dr. Ioan Herman, ”Asistența medicală a populației rurale în cursul anului 1958” de la Sfatul Popular al raionului Roman, Secțiunea Sănătate și Prevederi Sociale, ”Pelagra în Raionul Roman” a dr. I. Herman, ”Nitriții în sursele de apă potabilă din raionul Roman și intoxicațiile produse cu ei la copii” de dr. Ioan Herman și colaboratorii – E. Mihăiescu și C. Roșu, ”Probleme actuale ale luptei antituberculoase în raionul Roman” din 1964, etc.
Importante pentru reconstituirea modului în care această colecția s-a format și a crescut în timp sunt caietele și dosarele cu însemnări ale doctorului Epifanie Cozarescu, corespondența purtată de acesta în țară cu foști colegi, prieteni sau urmași ai medicilor romașcani. O bună parte din aceste materiale au fost folosite de dr. Cozarescu la întocmirea monografiei spitalului Precista Mare din Roman.
Această colecție iatroistorică de excepție, intrată prin donație în patrimonial Muzeului de Istorie din Roman a atras după sine alte două donații, indisolubil legate de ceea ce am prezentat aici. După trecerea în neființă a doctorului Epifanie Cozarescu, fiul acestuia, compozitorul Radu Cozarescu a lăsat muzeului nostru obiecte personale ale tatălui său, piese de mobilier, portretul realizat de pictorul romașcan Gh. Iliescu în 1973. Pornind de la cele mai reprezentative piese și documente din colecția de iatroistorie, incluzând și ultimele două donații, a fost realizată expoziția ”In memoriam dr. Epifanie Cozarescu” în cadrul Muzeului de Istorie Roman, în Casa dr. Fălcoianu, respectând astfel ultima dorință a întemeietorului, de îndrumarea căruia am beneficiat în decursul timpului, domnia sa fiind un constant colaborator al muzeului nostru. În galeria marilor personalități romașcane doctorul Epifanie Cozarescu și-a binemeritat locul, probând valabilitatea zicalei ”vorbele te învață, exemplele te călăuzesc”, ca un corolar al tuturor strădaniilor sale.

An exceptional collection entered in the patrimony of the History Museum of Roman by means of the donation provided by the Society of the History of Medicine and Pharmacy of Roman

Iulia Butnariu, Relu Butnariu

SUMMARY

The medical life is part of the history of the town of Roman. The donation received by the History Museum of Roman, in february 2010, from the Society of the History of Medecine and Pharmacy of Roman contains an exceptional collection of history of medicine. Were donated various documents, administrative or medical ones, diplomas and PhD papers, prescriptions, photos, notes and personal effects belonging to the doctors of Roman, letters, treaties of medicine, medical and surgical instruments, kits for different specialties (ophthalmology, obstetrics – gynecology, surgery), physiotherapy, respiratory and electrotherapy equipments, but also instruments used by pharmacists, wood, ceramic, glass or porcelain recipients, metal and marble mortars, druggist's balances, phials and medicine boxes. So these cover a great area of specialties, at the same time illustrating the evolution of the medical and pharmaceutical life in the town of Roman, starting with the emergence of the first institutionalized form of medical assistance until present time. The collection also valorizes the role of the important medicine personalities in the history of the town of Roman. "The father" of this collection, doctor Epifanie Cozarescu, has his well deserved place in this gallery of representative figures of the medicine of the town of Roman and in the studies of history of medicine at a national level. The exhibit "In memoriam dr. Epifanie Cozarescu" from the History Museum of Roman, displayed with the help of this donation, presents more than two centuries of history of medicine and pharmacy.

Autori: Iulia Butnariu, Relu Butnariu, articol publicat în Memoria Antiquitatis, tom XXVII, 2011

Decât o viaţă găină mai bine o noapte vultur

Unii trăiesc intens prezentul, alţii doar declară...


Se schimbă mentalităţile?

Mulţam Vlăduţ...

Reconversie urbană

În cartierul muncitoresc, vestigii ale perioadei de industrializare forțată a Romanului.


Zonă extrem de populată, mai nou și cu cei care, împinși de pauperizare caută periferia, fiind o manifestare a diferențierilor sociale și economice ale timpului nostru.



În trecut, categoriile de populație care dispuneau de un potențial economico – financiar consistent se mențineau în zona centrală a orașului. Statutul social și imperativele afacerilor îi țineau aproape pe romașcani de primărie, tribunal, spațiile cu destinații comerciale ș.a. Zona centrală era căutată și de aceea predispusă la speculații imobiliare. Clădirile aflate în această zonă reprezentau o atracție, o sursă sigură de profit, astfel încât nu sunt puține cazurile în care erau cumpărate și apoi revândute la scurt timp.
Construcțiile noi în această zonă erau destul de rare, spațiile fiind deja repartizate, păstrându-și aspectul elegant și grădinile cu întindere considerabilă. La periferie se instalau noii veniți, cei din spațiul rural ori din alte centre urbane.



Astăzi atât periferia cât și centrul orașului s-au aglomerat, amestecându-se spațiile de locuit cu cele comerciale ori administrative, după cum se întrepătrund și categoriile de populație. Grădinile dispar într-un ritm accelerat, construindu-se casă lângă casă.




Căsuțele cochete, bine îngrijite, păstrându-și încă un spațiu – grădină se apără simbolic cu sârme ghimpate de invazia noului.






Lipsa orizontului cultural și ignorarea tradiției orașului își pun amprenta asupra ambientului și, din păcate, asupra vieților noastre.

marți, 8 februarie 2011

Târgurile meşterilor populari la Roman

Din cele 7 ediţii ale acestei manifestări organizate până în prezent la Roman iată câteva imagini.









Din strădania organizatorilor de a menţine acest tip de activitate în spaţiul public la nivelul de manifestare culturală şi nu preponderent comercială, cu sprijinul mass-mediei locale pentru popularizare, romaşcanii au beneficiat de e experienţă inedită.
Specialiştii au comparat târgurile de la Roman cu manifestări similare organizate în ţară şi se pare că facem excepţie. Predilecţia romaşcanilor pentru obiectele utilitare, cele decorative situându-se pe planul doi, ne trimite cu gândul la rădăcinile rurale, pe care mulţi ni le amintim încă cu plăcere. E posibil ca aceasta să fie şi o nouă direcţie pe care publicul romaşcan o imprimă în societatea contemporană, dând dovadă de ingeniozitate, de adaptare a tradiţiei rurale la viaţa cotidiană contemporană, regândind rostul şi funcţionalitatea obiectelor folosite de bunici.

La Dolce Vita în stil romaşcan

Anita Ekberg autohtonă…e drept fără Mastroianni.
Am dubii că tânăra a urmărit capodopera felliniană. Impulsul a fost natural, fără inhibiţii şi cu atât mai delicios pentru privitori.



Din păcate nu am surprins decât câteva imagini din tot spectacolul. Restul păstrez pentru mine.

Preţ de criză

Românul a avut dintotdeauna vocaţia supravieţuitorului, dar şi umor.






Roman,in bâlciul anual

luni, 7 februarie 2011

Pe meleaguri străine

Nu ştiu exact când e făcută poza. Am primit-o azi de la Vlăduţ, o dată cu câteva noutăţi. Pentru că nu am acum altă posibilitate de comunicare directă îţi spun aşa urarea mea (a noastră de fapt): să te faci iar „balaur”. În speranţa că ne vom revedea curând ... ca să invit la o cafea (paşnică)




Multă sănătate!

Confuzie

Toamna 2010, în centrul vechi al oraşului, actualmente capătul „Gropii”, una din inscripţiile ce decorează blocurile - de altfel, una dintre cele mai „muncite” opere ale genului – pastişă (ca mai toate pe la noi, între mâzgălituri şi graffiti). Am ieşit pe jumătate din maşina nepotului şi am îndrăznit să surprind imaginea. Am scăpat ca prin urechile acului de o bătaie zdravănă pe care mi-au promis-o instant vreo 4 domni serioşi, aflaţi la o locantă din spatele blocului cu pricina, „aburiţi” zdravăn, dar convinşi că pe ei doresc să îi compromit în poză. Norocul meu...tot cu Piedone, consortul din dotare, pe care domnii nu au dorit să îl provoace la duel, deşi aveau cuvenita majoritate. Am renunţat atunci să mai întreb de povestea inscripţiei.

“Totul pentru dragostea ta canină!”

Am pornit de la acest slogan întâlnit pe un site specializat regăsind subiectul între fotografiile mele din 2010.
Fie că e maidanezul de la colţul străzii, fie are stăpân şi acte în regulă, cel mai bun prieten al omului a devenit o problemă recurentă a spaţiului urban. Nu e o noutate, căci romaşcanii acum un veac se confruntau cu aceleaşi probleme, măcar din perspectiva câinilor vagabonzi, deveniţi o chestiune de igienă publică. Pentru rezolvare erau otrăviţi de serviciul de ecarisaj al primăriei şi lăsaţi apoi să putrezească pe străzi, spre disperarea trecătorilor. Sub acest aspect am evoluat, oarecum, îndepărtându-ne de barbaria genocidului canin din perioada interbelică.
Deşi nu câinele, ci comportamentul nostru faţă de acest îndrăgit animal este subiectul comentariului de faţă, mă întreb adeseori cât de mult ţinem la acest patruped, de îl sufocăm într-un mediu care nu îi este specific.
Privind cu sinceritate în jur putem recunoaşte că Patrocle s-a transformat în accesoriu la modă pentru Lizuca de oraş (obligatoriu cu pedigree, ca să fie în trend şi eventual să scoată ochii cumetrei de la etajul 2), mijloc de intimidare pentru băieţii buni de cartier, dar şi supliment sentimental pentru singuraticii neconsolaţi. De la paznicul gospodăriei aşa cum era în tradiţia rurală, câinele urbanizat şi-a pierdut rostul şi libertatea. Carenţele noastre afective ne lasă mai săraci în relaţiile interumane, îmbogăţind în schimb peisajul citadin.