my game

Însă duelul nu mai e la modă.

S-a dus si vremea de aparat fortul la baioneta...

Back To Black

asa zic rautaciosii

lansare concurs

Anunt lansare concurs de fotografie cu tema Oraşul nostru în secolul XXI, tratarea subiectului fiind realizata din perspectiva antropologiei urbane. Concursul se adreseaza elevilor din liceele romascane, clasele IX - XII. Informatii suplimentare la Muzeul de Istorie Roman, str. Cuza Voda, nr. 19.Persoana de contact muzeograf Relu Butnariu.

Ce deştepţi suntem pe bloguri!

După o alergare rapidă prin/ printre/ peste bloguri încep să aşez în ordine consideraţiile finale (Câteva precizări asupra .... ar fi sunat în limbajul de lemn al specialistului de anţắrţ). Cum toate jurnalele online, indiferent de intenţii, preocupări, talent sau întindere conţin indicii asupra posesorului mă gândesc câtu-i ţara de bogată! Dacă mă raportez la segmentul tineret optimismul e maxim. Au tot timpul să crească. Tinerilor le stă şi bine. Au credibilitate. Pentru bătrânetul cu talente în bloggerit e altceva. Puţini îşi asumă propria identitate în spaţiul virtual, dar poposesc des, cu tolba plină de înţelepciune de dat la export, amăgindu-se că se (re)crează pe sine. Nu vreau să mă pierd în amănunte (sunt abia la început) da' sunt unii mai ....valabili decât alţii. Nu numai pe blogurile proprii, dar şi pe ale celorlalţi. Nu mai departe azi (deh ...e duminică, liber la hălăduit) am prins de coadă o intervenţie de pus la punct greşelile tineretului prea puţin informat. Doct! Dacă s-ar gândi şi ceilalţi să facă la fel, în reciprocitate, ar zdrenţui creaţiile „originale” în coadă de peşte afumat, tot de prin spaţiul virtual, puse de savantii de ocazie. (aici ar merge un fluierat de cartier... vezi-ţi bă de meseria ta! Dar cum sunt o fiinţă delicată mă abţin... ) Nu spun că e un lucru rău corectura unei informaţii mai puţin exacte, dimpotrivă. Doar că numai cei fără bibliotecă (ori care o ţin degeaba... că-s prea multe cărţi pe acolo şi greu de scos din raft) îşi construiesc cultura generală pe goagle, bloguri sau facebook. Mă gândesc, cu indulgenţă, că sunt unii care au scuze, vor să compenseze lipsurile de afectivitate din viaţa reală, vor să formeze cercuri de pasiuni şi interese în spaţiul virtual. Dacă nu reuşesc să le transforme în voturi (nu like-uri date aiurea-n tramvai) geaba!

mda, ar fi trebuit sa fie o coada de peste aici, dar asez delicat imaginea toata, oricum se prinde toata lumea ... P.(I).S. atâta timp cât îşi ascund identitatea pe net or fi conştienţi de nota de ridicol? De aceea nu-şi promovează talentele ce dau pe-afară în cercurile de specialitate? Da' nu specialişti cu ONG propriu, bun pentru pupat reciproc in .... La Academia Română monşer!

Cu lingura la muzeu

Vernisajul expoziţiei va fi joi 13 septembrie 2012, ora 12.

IrremeDiable

Iar cârtesc! En passant prin buricul târgului de provincie admir zilnic priveliştea oferită de vitrinele, generos ofertante, cu … nimicuri. Ici-colo un chiloţel, musai dantelat, de damă, un ciorăpel întins indecent pe un picior din plastic, briz-briz-uri agăţătoare pe urechiuşe tinerele şi pe gâtul mai mult sau mai puţin îngroşat, adiacent la obrazul asortat şi o ţin tot aşa, în lungul drumului, până acasă. În afara celor de mai sus, sedii de bănci (din cele care n-au murit încă), telefonie mobilă, prăvălii de electrocasnice, baruri (veşnic pline) şi …cam atât. Nu mai văd o carte prin vitrine. Mă gândesc că acu' 20 – 30 de ani nu găseai de-ale gurii, da' măcar în librării erau “de-ale sufletului”, chit că şi alea erau, uneori, pe pile. Constat amar că s-au închis librăriile (în ultimii 5 – 6 ani). N-au ţinut pasul cu economia de p(a)iaţă… Ca să nu mă fac de ruşine, recunosc… mai sunt două, din care una ţine fruntea sus cu toate greutăţile din cârcă. Mă resemnez cu gândul că se citeşte online. Pe goagle.

Bancul cu gâsca

M-am hotărât! Am să mă învârt de trei ori pe călcâie, ca în basm, să mă transform în gâscă, personaj de banc! (nu doar aşa de fiţă, ci ca să se simtă alţii bine). Să nu pricep din prima (nici a doua, nici a treia...), să discutăm pe-alături, de pamplezir, cu joacă de cuvinte din care vânătorul să se aleagă cu satisfacţia deplină şi gâsca cu moralul sus. Acum, din jocul asta, recunosc am învăţat că gâsca, trăncănind prea sincer, lăsându-şi penele la jumulit, are doar de suferit. Degeaba, înainte de-nvârtit, a scotocit ... dacă pana şi-a pârlit. Notă din subsol: Ar trebui să ataşez o nouă rubrică, la categoria “gâsca mea e mai faină ca a ta” )

Sarcasm matinal

Profunzimea cântării lui Vijelie stârneşte deplina mea admiraţie. Ce versuri cu parfum! Ce mesaj sublim! La fel alte creaţii expandate din aceasta, ritmate, cu „didicaţie”, vorba unor specimene radiodifuzate la rubrici de profil. Aduse din codiţă de sensibila poetesă(de altfel, cu multă precizie, citează cu italice minunatele versuri ce i s-au întipărit în creieraşul supraexcitat de la atâtea manele) a prezentului obscur, dorindu-şi, draga de ea, asortarea la client. Iar bietul cititor, auditor sau interlocutor se tembelizează progresiv, pierzându-se în extaz. Drept e că nu-s prea mulţi.

Zarzavatul iubirii

Nici eu nu pot crede că asociez cele două cuvinte. Totuşi, cum mă exprim doar în proză, cu deplină libertate, iată că am comis barbaria. Mă doboară să văd transferul de personalitate de la legumele, banalele, nelipsitele, inevitabilele susmenţionate către persoane peste care dai, absolut întâmplător în viaţă. Înainte de a purcede la consideraţiile proprii asupra sintagmei, precizez ritos că nu-s împotriva prezenţelor feminine, de nici un fel, calibru, ton, semiton şi ce-or mai fi... Mai ales dacă sunt blânde, delicate, gingaşe atingeri perechii lor de viaţă. Fiecare doarme pe ce şi-a aşternut. Oricine are gustul său. Drept inalienabil, nerevizuibil, intangibil al bărbatului să stea cu zarzavatul. Dar, avocat pro bono al acestuia, scriu în raportul final la dosar, cu peniţă ascuţită, că zarzavatul e bun la supă, ciorbe, alte variante de meniu. Susţine deci funcţionarea zilnică a organismului, mai puţin ceea ce-şi doreşte zarzavatul, recte să pară fulg, rază, străfulgerare de lumină, de credinţă şi idei. E plată, lineară în preaplinul sentiment, fără adâncime, fără pisc (cu plisc) şi veşnic speriată că-şi va mângăia singură ridurile peste 20 de ani (citise pe Dumas). În numele preasfintei ei iubiri calculate, socotită pe abac. Linişteşte-te Domniţă, un înger veghează totdeauna asupra firilor subţiri! Iar cele care nu-s, nici pe departe, zarzavat, legumă nu pot concepe să fie alăturate ciorbei care dă în clocot. Morala: nu judeca pe alţii după propria măsură, mai cască ochii tăi frumoşi (nu şi gura), adânci ca două tăuri şi vezi că lumea nu-i ca tine, nu-i finită, n-a început ieri şi nu se sfârşeşte astăzi. Poate mâine...

Cher, Just Like Jesse James

Memoria locului

O plimbare de dupăamiază prin cimitir, la început de toamnă, îmi aminteşte cât de ingraţi suntem faţă de cei care nu ne mai sunt alături. De rubedenii şi prieteni ne îngrijim măcar de câteva ori pe an, pomenindu-i, aşezând o lumânare la morminte. O tradiţie a îndatoririlor creştineşti, uneori un elan spontan, un gând frumos, un zâmbet către o amintire dragă. Dar trecem nepăsători printre mormintele celorlalţi. De câţiva ani, poate mai sensibilă la ideea dispariţiei unor persoane care nu mi-au fost rude, dar care îmi erau dragi, am început să privesc cu atenţie în jur, întrebându-mă acum despre viaţa stinsă a unor oameni pe care nu i-am cunoscut vreodată, altfel decât în pagini de carte. Şi uite că, încet, dispar şi urmele lor, pietre funerare distruse sau dispărute misterios, sub imperativul economic al momentului. Nevoia de spaţiu locativ în cimitir ne lipseşte de memoria locului în care trăim. Ne îndepărtăm de oamenii care au fost, de cei care sunt încă, ne îndepărtăm, discret, de noi înşine.