Memoria locului

O plimbare de dupăamiază prin cimitir, la început de toamnă, îmi aminteşte cât de ingraţi suntem faţă de cei care nu ne mai sunt alături. De rubedenii şi prieteni ne îngrijim măcar de câteva ori pe an, pomenindu-i, aşezând o lumânare la morminte. O tradiţie a îndatoririlor creştineşti, uneori un elan spontan, un gând frumos, un zâmbet către o amintire dragă. Dar trecem nepăsători printre mormintele celorlalţi. De câţiva ani, poate mai sensibilă la ideea dispariţiei unor persoane care nu mi-au fost rude, dar care îmi erau dragi, am început să privesc cu atenţie în jur, întrebându-mă acum despre viaţa stinsă a unor oameni pe care nu i-am cunoscut vreodată, altfel decât în pagini de carte. Şi uite că, încet, dispar şi urmele lor, pietre funerare distruse sau dispărute misterios, sub imperativul economic al momentului. Nevoia de spaţiu locativ în cimitir ne lipseşte de memoria locului în care trăim. Ne îndepărtăm de oamenii care au fost, de cei care sunt încă, ne îndepărtăm, discret, de noi înşine.