Fie că e maidanezul de la colţul străzii, fie are stăpân şi acte în regulă, cel mai bun prieten al omului a devenit o problemă recurentă a spaţiului urban. Nu e o noutate, căci romaşcanii acum un veac se confruntau cu aceleaşi probleme, măcar din perspectiva câinilor vagabonzi, deveniţi o chestiune de igienă publică. Pentru rezolvare erau otrăviţi de serviciul de ecarisaj al primăriei şi lăsaţi apoi să putrezească pe străzi, spre disperarea trecătorilor. Sub acest aspect am evoluat, oarecum, îndepărtându-ne de barbaria genocidului canin din perioada interbelică.
Deşi nu câinele, ci comportamentul nostru faţă de acest îndrăgit animal este subiectul comentariului de faţă, mă întreb adeseori cât de mult ţinem la acest patruped, de îl sufocăm într-un mediu care nu îi este specific.
Privind cu sinceritate în jur putem recunoaşte că Patrocle s-a transformat în accesoriu la modă pentru Lizuca de oraş (obligatoriu cu pedigree, ca să fie în trend şi eventual să scoată ochii cumetrei de la etajul 2), mijloc de intimidare pentru băieţii buni de cartier, dar şi supliment sentimental pentru singuraticii neconsolaţi. De la paznicul gospodăriei aşa cum era în tradiţia rurală, câinele urbanizat şi-a pierdut rostul şi libertatea. Carenţele noastre afective ne lasă mai săraci în relaţiile interumane, îmbogăţind în schimb peisajul citadin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu