Să ne băgăm în seamă. Nu e un îndemn. Este o constatare a unui mecanism intens practicat, uşor de făcut doar privind ocazional în jur. E aproape imposibil să nu dai peste câţiva băgători în seamă. Cumoştinţe, amici ocazionali şi chiar dintre colaboratori şi prieteni. Nu se pricep la prea multe, adeseori nici măcar în profesie (aceştia formează grosul intervenienţilor, pentru că cei care au o preocupare serioasă acordă timp perfecţionării proprii), dar se amestecă pe post de comentatori (neapărat dezinteresaţi şi imparţiali), cu uşoare tendinţe de intervenţie practică în treburile şi meseriile celorlalţi. Dacă mai apare şi o notă personală, o portiţă prin care să îşi poată oferi sfaturile şi vasta experienţă în relaţiile interumane…e perfect (pentru ei). Ba au chiar şi pretenţia normalităţii, a firescului cotidian. Mitică, Costică (există şi numeroase variante feminine ale specimenelor numite mai sus) au satisfacţia băgatului în seamă, mai ales că au predispoziţie naturală şi suficient timp liber pentru aşa ceva. Au şi tradiţie, care nu trebuie pusă în ecuaţie doar între sechelele regimului trecut, pe când stătea securistul după uşă să asculte ce cânţi în baie, obişnuinţa asta păcătoasă e mult mai veche. Nici nu putem da vina pe globalizare. Ţine de natura umană, dar avalanşa acestui tipar comportamental în societatea actuală este una teribil de păguboasă, nu atât pentru cei care trebuie să o suporte, cât pentru cei care o practică, datorită efectului de boomerang. Afectează oameni, relaţii şi activităţile în care sunt implicaţi, dând naştere unui climat general îmbâcsit de răutate, minciună, impostură. Până la urmă cu toţii suntem nevoiţi să ne încadrăm în aceeaşi parametri ai societăţii.
Satisfacţia sfatului gratuit nu este derivată din bunătate, din dorinţa de corectare a unor erori, din preaplinul învăţăturilor creştine (tot suntem în Săptămâna Mare). Oh, nu.
Orgasmul ajunge paroxistic tocmai din dorinţa de a înfrănge şi a murdări tot ce este frumos la celălalt. Dacă nu este ca tine… pentru că oricum nu vrei să te schimbi… atunci maculează, demolează, anihilează. Cu dinţii în jugulara sângerândă a prietenului, învaţă-l “de bine”. Mai grav, în spatele zâmbetului amical şi a atingerii mătăsos înmănuşate, agresivitatea comportamentală devine mult mai dureroasă. De aceea, prefer să îmi privesc adânc în ochi interlocutorul. Chiar dacă nu am înţeles, pe moment, raţionamentul şi interesele băgăciosului agresiv, l-am simţit. Nu i-am lăsat niciodată prietenului posibilitatea să îşi manifeste calp instinctele de vânător. Nici nu o voi face. Pentru că îmi iubesc prietenul.
Suntem nemulţumiţi de labilitatea moravurilor, de carenţele opiniei publice, de societatea moralmente şchioapă, dar nu suntem dornici de schimbare. Nici măcar cei care sunt “victimele” acestui tip de agresiune nu se implică, de regulă, în a pune la punct relaţia cu cel care agresează, ci doar constată şi eventual se retrag. Asta pentru că simt sau înţeleg că sunt minoritari.
Am ajuns să ne fie ruşine să ne exprimăm în public principiile sănătoase. Iar democraţia este contextul perfect pentru răspândirea cancerului comportamental, cadrul în care tot mai mulţi profită de atuul aparteneţei la majoritate.
Să ne întoarcem atunci la barbarie? Respectând scara evoluţiei darwiniste îmi doresc proclamarea oficială. Atunci măcar să fiu în pas cu moda…vreau fustiţă din blăniţă…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu