„Unde ești, Cațavencule, să te vezi răzbunat?”
Cum n-am apucat vaccinarea antisocietate, de la o vreme „mi-au luat toată puterea, mi-au frânt inima...”. Şi uite aşa mă ia cu leşinuri în fiecare dimineaţă, întrebându-mă „unde e ascuns șarpele? de unde o să-și arunce veninul asupra mea”. Mă torturează inimaginabil, preţ de 5 minute, cât îmi fumez cafeaua. Apoi îmi amintesc că scrisoarea nu există, nici vorbă să fie pierdută. Mă întreb, dintr-o piruetă, în drum spre baie, dacă asta o să împiedice votarea? Neeeh! Iar Dandanache face ce vrea, unde vrea, cu ce vrea el şi familia lui de la paşopt! Orgolii... Faza cu „pac! la Răsboiul” e răsuflată de mult şi eu, oricum, nu reuşesc să mă asortez cu Danda. Nu-s bărbată!
Bref, nici azi nu am de gând să răspund. La momentul cu trasul botinelor îmi sucesc iară gândul spre Caţa...apoi, gata, ridicând cu un deget cheile, încui momentul vesel, apreciind cât de agreabil masculin era Caţavencu : „Omoară-mă, madam, omoară-mă, dar nu e vina mea!”
P.(Î).S. Abia seara târziu, cu perna în cap, mă mai opresc cu gândul la mişcarea scenică de după plecăciunea la 90 de grade: „Sărut mâinile... sărut mâinile!... când Caţa „iese repede zăpăcit prin fund”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu