Zarzavatul iubirii

Nici eu nu pot crede că asociez cele două cuvinte. Totuşi, cum mă exprim doar în proză, cu deplină libertate, iată că am comis barbaria. Mă doboară să văd transferul de personalitate de la legumele, banalele, nelipsitele, inevitabilele susmenţionate către persoane peste care dai, absolut întâmplător în viaţă. Înainte de a purcede la consideraţiile proprii asupra sintagmei, precizez ritos că nu-s împotriva prezenţelor feminine, de nici un fel, calibru, ton, semiton şi ce-or mai fi... Mai ales dacă sunt blânde, delicate, gingaşe atingeri perechii lor de viaţă. Fiecare doarme pe ce şi-a aşternut. Oricine are gustul său. Drept inalienabil, nerevizuibil, intangibil al bărbatului să stea cu zarzavatul. Dar, avocat pro bono al acestuia, scriu în raportul final la dosar, cu peniţă ascuţită, că zarzavatul e bun la supă, ciorbe, alte variante de meniu. Susţine deci funcţionarea zilnică a organismului, mai puţin ceea ce-şi doreşte zarzavatul, recte să pară fulg, rază, străfulgerare de lumină, de credinţă şi idei. E plată, lineară în preaplinul sentiment, fără adâncime, fără pisc (cu plisc) şi veşnic speriată că-şi va mângăia singură ridurile peste 20 de ani (citise pe Dumas). În numele preasfintei ei iubiri calculate, socotită pe abac. Linişteşte-te Domniţă, un înger veghează totdeauna asupra firilor subţiri! Iar cele care nu-s, nici pe departe, zarzavat, legumă nu pot concepe să fie alăturate ciorbei care dă în clocot. Morala: nu judeca pe alţii după propria măsură, mai cască ochii tăi frumoşi (nu şi gura), adânci ca două tăuri şi vezi că lumea nu-i ca tine, nu-i finită, n-a început ieri şi nu se sfârşeşte astăzi. Poate mâine...